Gand, cu si despre bunici

Cand eram copil, aveam o bucurie aparte in suflet in momentul in care ajungeam la tara, si-l vedeam pe bunicul Petru. Tatal tatalui meu. Om voinic, cum se spune in popor, puternic, muncitor, cu mult bun simt. Asa mi-l amintesc. 

Si mai stiu ceva: ne iubea pe noi toti, asa cum eram. Povestea foarte frumos si cu un jind in suflet despre bunica Maria, pe care mereu o numea "mamai-ta". Avea respect pentru cea care i-a daruit 3 copii, si pe care a pierdut-o prea repede, iar cu un soi de resemnare rostea un innadusit "apai de...".

Bunicul Petru avea si intamplari amuzante, ii placea sa ni le povesteasca...ii placea sa cultive pamantul, sa ingrijeasca multe pasari de curte si sa aduca nepotilor harbuz proaspat din gradina, abia rupt de pe curpan.  Asta da viata...eram fericiti si nici nu stiam. 

Astazi se implinesc 17 ani de cand  bunicul Petru a plecat. Parca a fost  ieri...resimt si acum suferinta si frustrarea de a nu putea schimba realitatea. Stiu ca  Dumnezeu le aseaza pe toate si ii sunt recunoscatoare. Port in suflet cea mai frumoasa imagine, cea a bunicului meu drag, care pe langa chipul frumos pe care l-a avut a fost cel mai bland om.

Fericiti cei care au inca bunicii aproape. Este o legatura sensibila, plina de iubire, pe care viata o consolideaza, dar dainuie si dincolo de ea!