Dorul nu trece niciodată...
A trecut o lună de la cea mai grea încercare de până acum: despărțirea de tata... A fost o perioadă plină de frământări, de frustrări, de aduceri aminte, de nopți albe, dar mai ales de dor...un dor care se adâncește cu fiecare zi care se deapănă, și care se instalează tot mai adânc și dureros în suflet! Nu te doboară de tot, doar îți usucă încet și sigur sufletul, iar viața merge mai departe din inerție... Durerea de suflet este cea mai grea dintre toate, pentru că ea nu are leac...și ea începe nu acum, când inevitabilul s-a produs...începe de la diagnosticare, când primești acel telefon de la propriul tată în care îți spune cu glasul trist: "tăti, am leucemie". Pământul îți fuge de sub picioare pentru că realizezi cât este de grav, și în același timp nu știi cât timp mai rămâne...timp în care să îl îmbrățișezi, să îl încurajezi, sa îl vezi fericit, să îi mai spui încă o dată că îl iubești! Au fost dimineți în care îl sunam cu emoție, și îi mulțumeam lui Dumnezeu că a răspuns...